Mai toate mărcile care formează neamul muştăresc au de luptat, în România, cu o seamă de idei preconcepute. E o anomalie, firește, pentru că, în alte părți, ginta muştărească îți poate prezenta oricând un curriculum vitae impozant, scrisori de acreditare convingătoare, alături de recomandări călduroase, venite din partea exigenței unor bucătării cum sunt cea franceză, cea germană sau cea italiană. În alte țări, cu vechi și luminoase tradiții culinare, de secole întregi boabele acestui condiment par niște nestemate în coroana meniurilor celor mai rafinate pe când la noi, muștarul e considerat un simplu subaltern al micilor, al cârnaților și al hamburgerilor lăbărțați pe grătar.

Ce nedreptate! Menirea muștarului nu-i deloc simplă, ea constând în a presăra jar pe limbă, pentru a întreține simțul gustativ și a-l tăvăli apoi prin câteva stări extreme. Fără el, orice picnic e un eveniment ratat, pentru că, la urma urmei, ce-ar fi viața fără un strop de condiment?

Rețeta muștarului Conu’ Tache începe într-o epocă în care mesele îmbelșugate nu erau doar prilej de hrănire, ci de sărbătoare. Pare că Tache, un negustor cunoscut și iscusit al vremii, a meșteșugit prima rețetă pe malurile însorite ale Bahluiului, inspirat de dorința de a păstra vii gusturile pe care strămoșii noștri le prețuiau nespus.

Muștarul lui nu era un simplu adaos la bucate, ci un condiment ce îmbrăca cu noblețe orice fel de mâncare, amintind de ospățurile domnești. Rețeta, păstrată cu grijă și transmisă ca o moștenire de preț, combină boabele de muștar cele mai alese, măcinate cu iscusință, cu miere din stupii de pe colinele Moldovei și orientale condimențuri.

Astăzi, muștarul Conu’ Tache rămâne o punte către timpurile de demult, un gust ce vorbește de vremurile când orice masă era un adevărat ritual al bucuriei și al poveștilor neuitate.